Lăsând la o parte glumele și tonul glumeț, am intrat în acea etapă a vieții când nu ne mai permitem să considerăm că toți oamenii vin și pleacă. La 25 de ani prieteniile care se leagă sunt mult mai puternice, nu mai sunt prietenii pentru un pahar de vin când pleacă părinții de acasă ori un chef în cămin; prieteniile cer sacrificii mai mari, serviciile sunt mai importante, nu mai este vorba de „hai cu mine la cumpărături” sau „dă-mi o țigară”. Ne implicăm mult mai mult și avem grijă de oamenii care ne sunt prieteni pentru că și ei la rândul lor ne sunt prieteni și sunt conștienți că fiecare om are nevoie de prieteni care să nu aibă disponibilitate. Începem să ne cunoaștem, să ne facem planurile de viitor, deja intrăm în profesie și suntem conștienți că prietenii pe care îi avem acum nu sunt oamenii care se folosesc de noi și de care noi ne folosim pentru că avem nevoie de un avocat sau de un doctor. Ne cunoaștem între noi, știm că unul dintre noi e mai morocănos dimineața, știm că dacă dăm un telefon la 3 dimineața că avem o problemă va răspunde cineva și va veni acea persoană ca să ne ajute. Și nu este vorba de obligații, sunt experiențe comune, pasiuni, hobbiuri, multe lucruri în comun, printre care și încrederea.
Iar timpul trece, avem aceiași oameni lângă noi care ne-au ajutat, pe care i-am ajutat, oameni cu care am format legături. Însă nu de fiecare dată relațiile rezistă. Multe dintre ele se rup încet când lucrurile care erau cândva în comun devin doar diferențe. Greșim. Greșim în fiecare zi. Ca oameni, noi căutăm progresul asigurându-ne mereu fundația. Însă atunci când nu apreciem oamenii de lângă noi, prieteniile se destramă. Nu ne dăm seama de oamenii pe care i-am avut decât atunci când vedem că ceea ce noi speram cândva devine un eșec. Iar atunci când o dăm în bară alergăm la cei care au fost lângă noi. Se întâmplă o dată, se întâmplă a II-a oară, iar apoi ruptura este iremediabilă. Nu știu dacă este condamnabil sau nu, dar când vezi că unii oameni se întorc de fiecare dată după ce au dat-o în bară și mai cer o șansă, iar apoi o dau din nou de gard, ajungi la concluzia că mai bine fiecare își vede de drumul lui, chiar dacă ai vrea să mai dai șanse de dragul vremurilor trecute sau pentru că nu te lasă sufletul să renunți. Acela e momentul în care trebuie să judeci la rece. Pentru că cine nu te-a apreciat și nu a fost lângă tine la momentul respectiv, macar a III-a oară, nu va mai fi lângă tine pe viitor. Și e un moment destul de dureros. Rămân niște amintiri, niște decizii luate crezând că sunt bune, fără analiza viitorului. E doar o alegere a prezentului în care lumea e a ta. Bineînțeles, când lucrurile nu ies cum îți doreai, te întorci cu coada între picioare.
Discutam zilele trecute cu cineva care m-a întrebat câte șanse aș da eu. Am răspuns sec că a III-a oară nu mai este o greșeală, ci o alegere. Eu cred în alegeri. Indiferent de cât de bune sau rele ar fi ele, viața noastră este o sumă de alegeri. Că vrem să mergem în Warda sau în Food Court în Palas să mâncăm, că vrem la restaurant, la Oscar sau Panoramic sau Facultatea de Drept sau oricare alta. Totul este o alegere. Putem alege să fim mai buni sau să ne plafonăm crezând că ne este ajuns ceea ce am reușit până în momentul de față. Putem să alegem să avem grijă de ceilalți, comportându-ne ca niște oameni adevărați, care nu lasă pe nimeni în spate, la fel cum putem să nu dezamăgim pe cei care sunt acolo pentru noi. Sau pur și simplu putem să ne vedem de viața noastră ca și când trecutul a fost frumos și atât.
Nu cred într-un miliard de șanse. N-am crezut niciodată. Și indiferent de cât de mult ar durea să știu că am pierdut, a apărut întrebarea (inevitabila întrebare) „De ce unul greșește mereu și nu-și dă seama decât atunci când a dat cu nasul în podea?” Greșelile astea sunt și ele importante. Pentru că toți greșim. Dar unii dintre noi își dau seama la tine și încearcă să contracareze sentimentul de dezamăgire pentru că într-adevăr țin la o prietenie. Alții nu fac asta. Din aceste motive, oricât de mult ar durea, chiar este mai bine să știi pe cine ai lângă tine – să știi la momentul respectiv, nu să trebuiască să o dai în bară ca să îți dai seama – iar cei care nu pot să fie acolo trebuie respectați pentru trecut. Dar atât și nimic mai mult. Nu luăm nimic de-a gata. Trebuie să merităm ceea ce primim, să fim mereu oameni și să încercăm să fim versiunea noastră cea mai bună în fiecare zi.
Da, uneori doare ca naiba când vedem că agenda s-a tot micșorat în ultimele luni, dar e mai bine să nu ai dubii sau să tot ierți, distrugându-ți astfel încrederea. Pentru că unele lucruri pur și simplu se întâmplă. Iertare sau nu, uneori chiar nu se poate.
Principiul: „ori tragem amândoi la car, ori nu”
Ps: le mulțumesc celor care sunt alături de mine și încă n-au fost răpiți de mirajul fițelor, figurilor, relațiilor, profesiilor sau de alte lucruri.
