Despre șanse

Lăsând la o parte glumele și tonul glumeț, am intrat în acea etapă a vieții când nu ne mai permitem să considerăm că toți oamenii vin și pleacă. La 25 de ani prieteniile care se leagă sunt mult mai puternice, nu mai sunt prietenii pentru un pahar de vin când pleacă părinții de acasă ori un chef în cămin; prieteniile cer sacrificii mai mari, serviciile sunt mai importante, nu mai este vorba de „hai cu mine la cumpărături” sau „dă-mi o țigară”. Ne implicăm mult mai mult și avem grijă de oamenii care ne sunt prieteni pentru că și ei la rândul lor ne sunt prieteni și sunt conștienți că fiecare om are nevoie de prieteni care să nu aibă disponibilitate. Începem să ne cunoaștem, să ne facem planurile de viitor, deja intrăm în profesie și suntem conștienți că prietenii pe care îi avem acum nu sunt oamenii care se folosesc de noi și de care noi ne folosim pentru că avem nevoie de un avocat sau de un doctor. Ne cunoaștem între noi, știm că unul dintre noi e mai morocănos dimineața, știm că dacă dăm un telefon la 3 dimineața că avem o problemă va răspunde cineva și va veni acea persoană ca să ne ajute. Și nu este vorba de obligații, sunt experiențe comune, pasiuni, hobbiuri, multe lucruri în comun, printre care și încrederea.

Iar timpul trece, avem aceiași oameni lângă noi care ne-au ajutat, pe care i-am ajutat, oameni cu care am format legături. Însă nu de fiecare dată relațiile rezistă. Multe dintre ele se rup încet când lucrurile care erau cândva în comun devin doar diferențe. Greșim. Greșim în fiecare zi. Ca oameni, noi căutăm progresul asigurându-ne mereu fundația. Însă atunci când nu apreciem oamenii de lângă noi, prieteniile se destramă. Nu ne dăm seama de oamenii pe care i-am avut decât atunci când vedem că ceea ce noi speram cândva devine un eșec. Iar atunci când o dăm în bară alergăm la cei care au fost lângă noi. Se întâmplă o dată, se întâmplă a II-a oară, iar apoi ruptura este iremediabilă. Nu știu dacă este condamnabil sau nu, dar când vezi că unii oameni se întorc de fiecare dată după ce au dat-o în bară și mai cer o șansă, iar apoi o dau din nou de gard, ajungi la concluzia că mai bine fiecare își vede de drumul lui, chiar dacă ai vrea să mai dai șanse de dragul vremurilor trecute sau pentru că nu te lasă sufletul să renunți. Acela e momentul în care trebuie să judeci la rece. Pentru că cine nu te-a apreciat și nu a fost lângă tine la momentul respectiv, macar a III-a oară, nu va mai fi lângă tine pe viitor. Și e un moment destul de dureros. Rămân niște amintiri, niște decizii luate crezând că sunt bune, fără analiza viitorului. E doar o alegere a prezentului în care lumea e a ta. Bineînțeles, când lucrurile nu ies cum îți doreai, te întorci cu coada între picioare.

Discutam zilele trecute cu cineva care m-a întrebat câte șanse aș da eu. Am răspuns sec că a III-a oară nu mai este o greșeală, ci o alegere. Eu cred în alegeri. Indiferent de cât de bune sau rele ar fi ele, viața noastră este o sumă de alegeri. Că vrem să mergem în Warda sau în Food Court în Palas să mâncăm, că vrem la restaurant, la Oscar sau Panoramic sau Facultatea de Drept sau oricare alta. Totul este o alegere. Putem alege să fim mai buni sau să ne plafonăm crezând că ne este ajuns ceea ce am reușit până în momentul de față. Putem să alegem să avem grijă de ceilalți, comportându-ne ca niște oameni adevărați, care nu lasă pe nimeni în spate, la fel cum putem să nu dezamăgim pe cei care sunt acolo pentru noi. Sau pur și simplu putem să ne vedem de viața noastră ca și când trecutul a fost frumos și atât.

Nu cred într-un miliard de șanse. N-am crezut niciodată. Și indiferent de cât de mult ar durea să știu că am pierdut, a apărut întrebarea (inevitabila întrebare) „De ce unul greșește mereu și nu-și dă seama decât atunci când a dat cu nasul în podea?” Greșelile astea sunt și ele importante. Pentru că toți greșim. Dar unii dintre noi își dau seama la tine și încearcă să contracareze sentimentul de dezamăgire pentru că într-adevăr țin la o prietenie. Alții nu fac asta. Din aceste motive, oricât de mult ar durea, chiar este mai bine să știi pe cine ai lângă tine – să știi la momentul respectiv, nu să trebuiască să o dai în bară ca să îți dai seama – iar cei care nu pot să fie acolo trebuie respectați pentru trecut. Dar atât și nimic mai mult. Nu luăm nimic de-a gata. Trebuie să merităm ceea ce primim, să fim mereu oameni și să încercăm să fim versiunea noastră cea mai bună în fiecare zi.

Da, uneori doare ca naiba când vedem că agenda s-a tot micșorat în ultimele luni, dar e mai bine să nu ai dubii sau să tot ierți, distrugându-ți astfel încrederea. Pentru că unele lucruri pur și simplu se întâmplă. Iertare sau nu, uneori chiar nu se poate.

Principiul: „ori tragem amândoi la car, ori nu”

Ps: le mulțumesc celor care sunt alături de mine și încă n-au fost răpiți de mirajul fițelor, figurilor, relațiilor, profesiilor sau de alte lucruri.

Regretele

Toată lumea regretă câte ceva. Mereu. Fară nicio excepție. Bănuiesc că regretul e moneda de schimb a fericirii sau măcar un punct de referință. Cu cât ești mai lucid, cu atât îți vine să zâmbești că de fapt în regrete se măsoară modul în care trăiești. Sună tranșant, direct dar adevărat. Pentru că atunci când ai regrete, că ai lăsat pe cineva să plece, că nu ai știut cum să îi spui să rămână, că n-ai știut să înveți la timp (vrut mai bine zis), că nu ai dat tot ceea ce ai putut pentru a obține ceva, ți se arată că tu ai pierdut ceva. Ai pierdut, oameni, șanse, locuri, dar mai presus poate de orice, ai pierdut timp. Iar timpul face parte din viața ta. Cu siguranță ți-ai zis de multe ori că e ultima dată sau te-ai complăcut în starea aia în care pretinzi că te simți foarte bine doar pentru nu ești în stare să vezi lucrurile și altfel. Dar mereu este la fel, aceeași obișnuință de care nu te poți dezlipi. Iar viața trece pe lângă tine și oricât ai încerca tu să fii altfel, acceptându-ți eșecul fericirii, nu vei face decât să numeri, an după an.

Iar în definitiv, regretele nu fac decât să îți aducă în minte o întrebare: „Cât curaj ai să trăiești?” iar întrebarea este grea, dureroasă; dar cel mai mult doare ignoranța.

Din aceste motive oamenii nu sunt la fel. De asta unii luptă pentru ceea ce își doresc, merg înainte și sunt în stare să aibă răbdare. Cât despre ceilalți… nu e nimeni obligat să arate ceva. Uneori trebuie să fii doar un om care trăiește. Așa că lasă naibii orgoliul și nesiguranța și fă ce simți.

O seară plăcută tuturor și un suflet cât mai liniștit, cu regrete cât mai puține!

Cuvintele mele pentru tine

„Tu să ai grijă de tine, pentru că vor veni să îți spună câte în Lună și-n stele și poate vor fi acolo pentru tine, dar gândește-te dacă vor fi mereu acolo. Îți vei spune că trăiești clipa, dar gândește-te și la viitor, dacă va fi și atunci acolo pentru tine. Nu îți fie frică să recunoști când ai greșit. Vei face pace cu sufletul tău și în mintea ta se va reuni cu sufletul tău dacă nu ai să te minți tu pe tine. Indiferent de cât de mult doare, du-te după omul care te iubește, omul care poate fi acolo pentru tine chiar și atunci când plouă, nu doar când e soare.

Învață să te ierți pe tine și îi vei ierta pe ceilalți; iar astfel vei începe din nou să vezi că oricât de întunecată ar fi noaptea, tot urmează o zi după. Cu nori sau fără nori, vine o zi. O zi în care poți să îndrepți ce ai greșit, să alergi după cine ai lăsat să plece, să găsești ce căutai.

Păstrează-ți amintirile și bucură-te pentru momentele în care ai simțit că lumea e a ta. Nu îți fie frică să încerci. Dacă nu încerci, lupta e deja hotărâtă, dar încercând există o posibilitate de a câștiga sau măcar de a face pe cineva să se gândească mai bine.

Nu lăsa pe nimeni să te distrugă decât pe acel om care te va reclădi tot el.”

Pentru că va veni o zi în care n-am să mai pot spune cuvintele astea și știu că există oameni care ar trebui să le citească. Pentru că suntem mulți oameni care vrem să spunem asta dar nu știm cum. Așa.

Ghid de relaționare cu studenții la Drept (2)

Spuneam în articolul precedent că studenții de la Drept sunt o specie aparte. În mod normal, fiecare om doarme între 8-10 ore pe noapte. La Drept, lucrurile se schimbă. Noaptea devine zi, iar cel mai bine înveți la ora 4 dimineața când toată lumea doarme. Evident, în afară de studenții la Drept.

De când ai intrat în facultate, se presupune că ai cultură generală. Or, cel puțin, credeai că al cultură generală până când îți auzi profii la curs discutând despre orice subiect din istorie, geografie, psihologie, orice dorești ca și cum ar fi o enciclopedie. Nimeni nu are nivelul ăsta. Iar tu, pentru că nu vrei să faci facultatea doar ca să ai o diplomă, apuci să te documentezi, să știi cât mai multe. Timpul tău se face din ce în ce mai mic. Unii dintre studenți ajung să își schimbe fizionomia. Adică să cântărească vreo 40 de kg cu tot cu hainele de iarnă pe ei. Alții nu. Pentru că mâncarea are un alt rang.

Studenții la Drept conștientizează că imaginea este un factor important. În orice împrejurare. De asta numărul cămășilor, al costumelor depășește cu mult cel al lenjeriilor (vorba din poza aia comică). De ce? Pentru că în fapt, este o onoare să fii la Drept, să respecți și tu codul ăla pe care nu îl înțelegeai când vedeai în stația RATP de la Universitate o mare de oameni la costum și îmbrăcați elegant. Prima reacție, după ce ești uimit, este să te gândești „ăștia au venit ca la paradă, numai nu la învățat”. De ce se îmbracă oamenii ăștia elegant și de ce țin atât de mult la eticheta lor? Pentru că ei au mii de pagini, trebuie să aibă grijă la ceea ce spun (diplomație, tact ș.a.) și pentru că nimeni nu-și ia un avocat care e îmbrăcat ca un miner. Un costum care stă bine pe tine, o cămașă impecabilă mereu va oferi siguranță și încredere. Iar insigna e o altă mândrie.

Fiecare student de anul I, boboc, este oarecum forțat să învețe limbajul juridic și dacă nu e familiarizat cu limba latină, acela e momentul în care va deveni a II-a limbă – că vrea sau nu. Apoi intervine responsabilitatea. Spuneam mai sus că Dreptul te face responsabil. Trebuie să știi ce spui unui profesor, cum să îl abordezi, cum să obții ceea ce dorești. Să muți data unui examen sau să îți motiveze niște absențe. Devii conștient că trebuie să ai grijă de cum te îmbraci, cum te comporți, ce spui, cum spui, ce faci etc. E obositor până când devin tipicuri, dar atunci porți o cămașă, nu o haină.

Studenților de la Drept le plac provocările, dar nu întotdeauna. Sistemul juridic și tot ce presupune el se bazează pe multă muncă, sacrificiu, nopți nedormite, o atenție deosebită pentru detalii, privire de ansamblu, fără ochelari de cal, o minte deschisă, fără prejudecăți, dar o luptă continuă pentru client, societate sau mai poetic dar adevărat spus, o luptă a adevărului. De multe ori, studenții de la Drept vor refuza o „bătălie” cu prietenii din afara domeniului pentru că atunci când ies din sferă vor să fie normali, să nu trebuiască să fie mereu în gardă, mereu cu armele pregătite de război. Da, ciudat, însă cei de la Drept mai au și o viață în afara facultății (nu atât de stufoasă, dar o au) și nu de fiecare dată vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat la facultate sau oferă consultații juridice free.

Consultațiile… un alt subiect interesant. Ce nu știe multă lume sau nu vor să știe este că Dreptul înseamnă muncă. Multă muncă. Iar consultațiile, sfaturile pe care le oferă înseamnă sute de pagini citite, zeci de spețe, grile făcute. Unii au impresia că este de datoria lor de a spune dacă X a pocnit pe Z ce se va întâmpla. În realitate, lucrurile nu sunt chiar așa. Pentru că nu e nimeni obligat să îți spună ce ai să pățești dacă nu ești în stare să îți faci lucrarea de licență/disertație și o copii de undeva. Sfaturile astea se dau cu o anumită măsură, nu este o obligație. Iar pro bono nu e o obligație, ci o atitudine. Refuzul cât mai elegant duce la aroganță. De asta studenții la Drept sunt considerați materialiști, aroganți sau ignoranți. Ar putea fiecare să consulte internetul să obțină un răspuns. Or cel puțin ar putea să găsească o manieră politicoasă de a cere ajutorul.

În branșă lucrurile stau altfel. Serviciile sunt foarte importante. E indicat să nu fii doar pentru tine, un egoist de primă clasă. Pentru că în acest domeniu oamenii se întâlnesc mai des decât cei care sunt într-o relație. Iar dacă ai refuzat pe cineva, cu siguranță atunci când tu vei avea nevoie de un ajutor, vei primi un refuz care îți va reaminti că e bine să construiești relații. Indiferent de cât de bun ai fi, formarea este continuă.

Ca să te înțelegi cu un student la Drept, trebuie să fii perspicace, să fii inteligent și să cunoști psihologie. În acest domeniu intri în contact cu toate tipurile de persoane și trebuie să relaționezi cu ei. Deci trebuie să găsești metoda adecvată pentru fiecare tip de om. Discuțiile cu un student la Drept nu se pot baza foarte mult pe emotivitate. Ei sunt recunoscuți ca fiind niște oameni foarte reci. Nu ar putea altfel să profeseze. Nu înseamnă că sunt de gheață, dar în orice caz, au un grad de sensibilitate mult mai scăzut decât generalul. Studenții la Drept se pricep să jongleze cu toate cuvintele și cu insinuările, de asta trebuie să fii foarte atent la modul în care se comportă, cum vorbesc, ce cuvinte folosesc, dedesubturile frazelor.

Fiind foarte mari consumatori de cafea, o invitație la cafea nu prea are șanse de refuz – doar dacă există timp. Iar o vacanță e mereu bine venită.

Având în vedere competitivitatea care se cultivează în facultate, nu prea sunt genul de oameni care să nu obțină ceea ce își doresc. Dar asta nu înseamnă că merg mereu până la capătul pământului, pentru că se așteptă și ei să aibă parte de înțelegere (discutabil).

Studenții de la Drept pot fi foarte încăpățânați, dar nu sunt totuși oameni de lăsat în pace. Pentru că alături de ei viața capătă noi conotații, și calm – atunci când programul s-a terminat / sesiunea, dar și multă aventură pentru că așa te face Dreptul să fii.

To be continued again…tumblr_lmmwp8Zeh31qk5b7jo1_500

Ghid de relaționare cu studenții la Drept (1)

Citisem aseară pe net un articol despre cum să te înțelegi cu studenții la Drept. Ceea ce urmează de acolo își trage inspirația. 

Despre studenții la Drept se spun multe lucruri, multe din ele adevărate, altele discutabile. Așadar, să începem cu începutul.

Studenții la Drept sunt o specie aparte de oameni, spre deosebire de studenții la alte facultăți. Dreptul, ca și facultate presupune o perioadă de 4 ani de studiu, spre deosebire de alte facultăți care se pot absolvi în 3 ani. Excepție face Medicina, Arhitectura ș.a. care au o perioadă mare mare, 6 ani spre exemplu.

Decizia de a da la Drept e momentul care schimbă lucrurile. Pentru că încă se mai păstrează acea gândire că profesiile din acest domeniu sunt nobile (ar fi niște lucruri de obiectat, dar într-o altă zi). Iar ca orice profesie (și nu meserie) nobilă este necesar și un efort suplimentar. De asta, încă din primul an de facultate studenții la Drept se schimbă. Nu te mai poți îmbrăca lejer, așa cum o făceai în liceu. Tacit sau nu, există un cod care trebuie să fie respectat. Începi să ai cămăși de toate felurile, cât mai multe, sacouri, costume, perechi de pantofi. Urmează apoi cărțile pe care trebuie să le cumperi. Și nu sunt puține. Niciodată nu înveți doar de pe o singură carte. Iar pe lângă asta legislația trebuie să fie actualizată, e nevoie și de jurisprudență, de spețe, de grile. Per total, sunt foarte mulți bani pe care îi dai. Ca preț informativ, un tratat costă ~ 100 de lei.  Da, costurile sunt destul de ridicate.

În primul an de facultate înveți de fii responsabil. Mai mult decât poate ți-ai dori cândva. Bineînțeles, tot atunci afli că sistemul din România nu este asemănător cu cel din Statele Unite ale Americii și că avocatul nu va trebui să convingă jurații de nevinovăția celui pe care îl apără. Te trezești ducându-te la cursuri, văzând că ai cărți întregi de peste 500 de pagini pe care trebuie să le înveți. Și mergi mereu cu noua biblie după tine – în cazul nostru, în anul I e Codul Civil. Înveți cum se citește un act normativ și cum îți ajung și 6 ore de somn, dacă nu și mai puțin de somn. Nu neaparat noaptea, ci când apuci. Îți dai seama că dacă nu înțelegi ceea ce înveți se duce totul de râpă. De asta întrebarea „Ce caut eu aici?” îți va bântui cei 4 ani de facultate cu o frecvență din ce în ce mai mare.

Indiferent de cât de mult ai învăța, stressul de dinaintea parțialelor (acele teste pe care le dai aproximativ la jumătatea semestrului și de nota luată depinde intrarea în examen) și al examenelor te face să ajungi consumator profesionist de cafea, energizante și tot felul de vitamine doar ca să mai ai putere să mai citește 1000 de pagini. Plus că vei învăța cum să treci prin 500 de pagini în 8 ore și să îți și rămână în cap.

Dacă pentru majoritatea studenților vacanța de vară înseamnă cea mai mare distracție de pe Terra, nu se aplică și studenților la Drept. Ei sunt conștienți că pentru a ajunge să profeseze în acest nobil domeniu trebuie să muncească pe brânci. De asta vacanțele sunt mai scurte și studiul continuă și pe perioada verii când toată lumea se distrează câte 3 luni. Dar asta nu înseamnă că studenții de la Drept nu se distrează. Din contra, contrar aparențelor, își fac timp să se ducă să bea ceva și să danseze. E un fel de îmbinare a plăcutului cu utilul.

Erau la un moment dat niște bancuri pe seama studenților de la Drept care statuau foarte frumos că sunt cei mai mari petrecăreți – evident și consumatori de bere/vodkă/whiskey. Cei care sunt la Drept știu exact de ce.

A fi student la Drept, după cum ați văzut, te schimbă. Și te schimbă în asemenea mod încât cei care nu se pot ține bine pe picioare vor renunța la mulți prieteni. Dreptul este un mod de viață, înțeles în general de cei care sunt studenți acolo. Pentru că în toată această perioadă înveți să îți schimbi caracterul. Sensibilitățile din liceu sunt înlocuite cu o luciditate și răceală care de cele mai multe ori e catalogată de ceilalți ca fiind nesimțire. Te face să analizezi orice lucru din mai multe perspective, pentru că trebuie să găsești portița deschisă pentru a câștiga. Discuțiile se schimbă; vei avea mulți prieteni care sunt și ei la Drept și discuțiile sunt mai mereu spețe, păreri din doctrină sau jurisprudență. Un om din afară s-ar plictisi îngrozitor și nu ar înțelege ce este atât de fascinant să găsești o modalitate de a scoate un om de la „pârnaie” după ce i-a dat nevestei în cap cu un topor. Chiar grotesc, inuman, fără principii. Dar tot Dreptul te învață cum să fii diplomat, să acționezi cu tact și să duci discuțiile în acel punct în care poți să câștigi sau cel puțin să ai imaginea impecabilă.

La final de drum trebuie să dai un examen de absolvire a facultății. Alt stress, dar mult mai mare. Pentru că Dreptul înseamnă un mare stress, dacă vrei să faci ceva pe viitor. D
ar nu ajungi în anul IV fără a avea vreo restanță, fără să fi vrut să renunți în fiecare sesiune la facultatea asta. Ca să nu mai spun de multitudinea de nopți nedormite, de gastritele pe care le faci din cauza cafelei, de faptul că dorești să îți folosești timpul la toată capacitatea lui. De asta preferi să citești o pagină din Ciobanu chiar și când te speli pe dinți. Dacă ar fi impermeabile cărțile, cu siguranță ai citi și când faci duș.

Dreptul aduce competitivitatea la cel mai înalt nivel. Nu degeaba studenții mai sunt numiți și „rechini” (întocmai ca și avocații). Dar te face să nu renunți niciodată, să îți joci cartea, să faci strategii, să ai răbdare, să știi când să mizezi.

To be continued…

tumblr_lyb21lvKcs1qk5b7jo1_500

 

Ep. 2 : Mara primește scrisoarea

 

Își trece mâna prin părul ei lung și își caută bricheta pentru a-și aprinde țigara. Vede în sertar bricheta furată de la Matei prima dată când s-au cunoscut. Trântește sertarul furtunos și se duce la bucătărie pentru a lua chibriturile. Își aprinde nervoasă țigara când observă pe hol un plic. Se gândește că este de la vreo bancă. Nici măcar nu se uită la el. Trece cu cana de cafea în mână și se așează în pat. Se uită pe geam, o altă noapte nedormită. Dar ea este bine. Este singură, doar ea. Se gândește că vrea să plece în Paris și să locuiască singură într-o mansardă cu miros de lemn vechi. Dar plicul este tot acolo și o enervează. Până la urmă se ridică din pat și ridică plicul de jos. La expeditor nu apare decât un M. Aruncă plicul pe pat și se dezbracă. Se duce în duș ca să uite de toate căcaturile astea inutile, cum îi place să le numească. După ce își face toate tabieturile revine în cameră pentru a se îmbrăca. Zărește pe pat plicul și îl pune în geantă. Pleacă. Hoinărește prin oraș până când ajunge la țărm. Se descalță și își aprinde o țigară. Marea crea în sufletul ei o stare specială, o stare pe care boul de Matei nu o putea înțelege; pentru că el prefera să o privească pe ea, iar el nu vedea cât e de frumoasă marea, valurile. Scoate plicul și îl deschide. Îi recunoaște scrisul și citește pe nerăsuflate rând după rând. Își mai aprinde o țigară și bagă scrisoarea în plic, iar plicul îl pune lângă ea. Ar vrea să pună scrisoarea într-o sticlă și să o arunce cât mai departe, să știe și cineva ce simte Matei. Poate va găsi pe cineva care să îl iubească așa cum merită. Dar el e un prost. Numai el se înțelege pe sine. Cum ar fi putut el să rămână lângă ea mai mult de un an? El nu o înfrunta când îi trăgea o palmă, el o săruta. De ce se comporta așa? A pus până la urmă plicul în geantă și s-a îndreptat spre casă. Dar pașii începeau să îi fie din ce în ce mai grei și nu înțelegea de sufletul ei, dintr-un câmp de flori se transforma într-o prăpastie de nedescris. S-a oprit la magazin, și-a luat o sticlă de Jack (preferatul lui Matei, dar de ce Jack?) și a urcat sus. Ca niciodată, și-a verificat telefonul și e-mail-ul parcă ar fi așteptat un semn de viață de la el. S-a așezat în fotoliu și între pahare își amintea de vocea lui, de timbrul vocal care îi rămăsese în minte. Și doar i-a zis de atât de multe ori că nu îl iubește așa cum el vrea, de ce să mai rămână atâta timp încât să îi facă rău? Dar Mara își amintea de mâinile lui, de atingerea lui, de modul lui tâmpit de a fi gentil cu ea. S-a băgat în pat și se simțea goală, singură. S-a speriat. Singură? Mara se are pe ea, nu are nevoie de nimeni altcineva. Cum era posibil să simtă asta după atât de mult timp? Nu mai avea 18 ani ca să facă pe plac tuturor. Își luase viața în mâini. Dar Matei a fost lângă ea. Chiar și când nu erau iubiți, Matei avea grijă de ea. Îi făcea cafeaua dimineața, stătea cu ea ca să adoarmă și el se culca în fotoliu ca să nu o deranjeze. I se făcuse frig și pielea ei tânjea după mâinile lui Matei. Începuse să plângă. Da, știa că este o proastă, toată lumea știa dar nimeni nu îndrăznea să i-o spună. O rodea, o mânca pe interior gândul că Matei ar putea să aibă pe altcineva. Dar nici nu putea să se întoarcă din drum. Plecase pentru că simțea că nu mai este ea. Se schimbase din cauza (datorită) lui Matei și simțea că nu mai poate. Dar simțea nevoia de a vorbi cu el. Își aminti că încă mai are acele video-uri nesemnificative cu Matei și se uită la ele. Pe fotoliu era cămașa lui. Se cutremură. A fost în oraș îmbrăcată cu cămașa lui și ea nu și-a dat seama?

S-a trezit cu gândul că este o nouă zi și ieri nu a fost decât un moment de slăbiciune. Era normal să mai fie și zile din astea, nu? Și-a deschis laptopul și a dat drumul la niște muzică. S-a apucat de făcut curat. La un moment dat aude una din melodiile pe care Matei i-o dedicase la început, când încă nu îndrăznea să îi spună că e frumoasă, când nici măcar nu știa că are să fie frânt în mii de bucăți de către ea. A scăpat o carte din mână și apoi le-a scos pe toate din bibliotecă țipând ca și cum Matei s-ar fi transformat în acele nevinovate foi. Trebuia să îi scrie pentru a se descărca. Și va fi bine.

 

Matei,

            Mă așteptam să îmi scrii. Ți-am citit scrisoarea și mă gândeam cum mă simt. Sincer? Mă simt intoxicată de tine, de tot ceea ce ești tu ca om. Mă întrebam cum am putut noi să facem o asemenea greșeală de a fi împreună. Normal că nu am găsit niciun răspuns. Tu ai cerut mereu răspunsuri în tăcerea ta, iar eu mereu ți le-am oferit.

Am murit din cauza ta. Tu m-ai omorât prin tine. Nu eu pe mine sau pe tine. Dacă m-ai fi iubit ai fi fost acum, aici, lângă mine.

 

Mara.”

A terminat. A băgat-o într-un plic și l-a expediat. Atât.

Câteva cuvinte despre gentleman/lady (1)

Cred că avem nevoie de timp să fim așa cum ne dorim să fim. Timp să lucrăm cu noi, să ne dăm o șansă pentru a fi mai buni. Timp să învățăm că prin o fustă prea scurtă nu te face mai frumoasă ori o cămașă de la Armani nu te face mai elegant. Avem nevoie de răbdare să ascultăm, să gândim ceea ce spunem, modul în care ne comportăm. Nu suntem roboți, suntem oameni. Dar atâta timp cât nu dorim să fim mai buni nu rămânem decât o șleahtă de dobitoci.

Trebuie să te gândești că modul în care te comporți e modul în care te respecți tu pe tine. Comportamentul este însoțit de modul în care te îmbraci, dar și de felul în care îți porți haina. Pentru că e mai important să ai un sacou care să îți stea bine decât să consideri că „asta e moda” și tu semeni cu o bucată de scândură. Dacă îți iei o bluză cu un decolteu până la buric nu vei face decât să pari mai accesibilă, nu ești mai frumoasă, ești doar una din acele multe fete care se pun pe o tavă într-un bar. Dacă ai un ceas Rolex nu înseamnă că nu trebuie să oferi atenție și modului în care te îmbraci ori că lumea se învârte în jurul tău doar pentru că ești îmbrăcat în trening și ai ceas.

Se spune că nu cuvintele contează ci faptele. Este oare per total adevărat? Nu contează modul în care saluți un om, modul în care îi întinzi mâna, cum te așezi pe scaun, cum ceri nota de plată, acele mici gesturi atât de uitate astăzi de către toți acei oameni care pretind a fi educați? Dacă un om își cere scuze indiferent că nu a greșit, asta nu îl face mai prost sau mai fraier ci arată celeilalte persoane că pune mai mult preț pe relația dintre ei decât acea discuție. A fi respectuos nu înseamnă decât că te respecți pe tine chiar dacă acea persoană nu merită.

Cuvintele sunt mari doar pentru oamenii care nu sunt în stare să aibă încredere în ei și nu au onoare. Naturalețea constă în modul în care un om folosește cele mai elevate cuvinte ca și când ar fi unele simple.

Mâinile sunt cartea de vizită a oricărui om. Degeaba consideri că ești gentleman dacă ai unghia de la degetul mic mai mare sau dacă nu sunt tăiate cum trebuie. Cât despre cei care își dau unghiile cu lac ori sunt în nuanțe de gri… degeaba consideri că ești o lady dacă unghiile tale sunt atât de lungi încât nu poți face lucrurile uzuale. Astea nu te fac să fii special/ă, ci sunt niște lucruri demne de milă. Și de caracter.

Un om care se respectă este un om care citește, un om care are o cultură generală, care poate purta o discuție pe orice temă. Un punct de vedere afirmat într-o manieră superficială nu face decât să ducă la discreditarea celui care îl manifestă.

Este foarte ușor să afirmi că ești un gentleman/o lady, dar este foarte greu să îți menții această etichetă dacă nu este ceva natural. Pentru că nu suntem toți la fel. Avem posibilitatea de a urca mai sus, dar există în același timp și posibilitatea de a pica mai mult decât în groapa Marianelor din Pacific. Prezența nu se poate cumpăra. Hainele, accesoriile da.

Ep. 1 : Matei se hotărăște

S-a așezat la birou și a scos niște coli albe din sertar. S-a apucat să îi scrie o scrisoare.

„Draga mea,

Eu nu pot să te înțeleg, să fug alături de tine fără să știu unde mă duc, fără să știu dacă vrei să alergăm împreună. Eu nu sunt un joc, nu sunt puzzle pe care tu să îl construiești. Nu pot să fiu de fiecare dată lângă tine și tu să îți amintești din când în când de mine și să îmi arunci câte un cuvânt ca să simt că exist și eu pe lângă tine. N-am putut să îți spun că trebuie să plec, să fug de tine pentru că mă omoară insecuritatea ta. Nu pot nici măcar acum, tocmai din acest motiv îți scriu niște rânduri. Poate nu înseamnă mai nimic pentru tine. Dar eu vreau să fug cât mai departe de tine. Nu te învinovățesc, nu vreau nimic de la tine. Nu veni după mine. Tu nu poți să te stabilești, să fii acolo pentru cineva. Tu ești doar tu cu tine, iar eu am nevoie de tine. Dar de tine persoana care mai vede și altceva în afară de propriul egoism. Eu nu pot să mă sacrific pentru un moment de fericire. Tu nici nu știi ce înseamnă fericirea. Te-ai pierdut și tu față de tine în toată lupta asta pe care o duci de parcă toată lumea ar fi inamicul tău, deși doar tu te lupți. Am obosit să îți urmăresc pașii. A venit marea și m-a pierdut de tine.

Am sperat să te poți răzgândi, să vezi că exist, dar tu n-ai putut vedea. Ți-am analizat cuvintele, m-am gândit bine la tine și cred că ar fi mai bine să te las să pleci. Te respect prea mult ca să fiu eu cel care îți frânge aripile. Tu nu aparții nimănui. Nici măcar ție. Iar eu nu pot să fiu cel care te condamnă la o șansă de fericire.

Cu drag,

Al tău,

Matei ”

I-a scris scrisoarea fără să se mai gândească. A găsit un plic și a pus foaia ca și când și-ar fi vândut sufletul diavolului. Și-a aprins o țigară pe care a fumat-o încet, fără să se mai gândească la faptul că tocmai a luat o decizie. Nu mai putea să fie lângă Mara, lângă visele ei. I s-a părut egoist, dar nu putea să treacă peste toate momentele în care s-a văzut singur, fără Mara, chiar și când fumau împreuna o țigară.

Și a expediat scrisoarea.

Amalgam

Imi amintesc ca ultima data cand am avut gripa a fost acum foarte mult timp, undeva prin liceu. Dar se pare ca era timpul sa ma loveasca frontal, puternic. Si cateva zile am avut febra mare, frisoane, nici macar nu puteam sa ma ridic in picioare. Mi-am mai revenit, dar au ramas reminescentele – dureri de cap, stare generala slabita, somnolenta. Pe langa chestiile astea, ultimele doua saptamani au fost pline, solicitante, cu drumuri pe la spital pentru ai mei, cu birocratie si oameni care sa iti scoata si ultima farama de energie din tine. Am vreo doua zile de cand ma culc pe la ore anormale pentru mine. Ba la ora 23 si m-am trezit la ora 5, ba la ora 19 si m-am trezit la 2:30 cum ar fi cazul de acum.

Sunt intr-o stare de oboseala incat nu imi mai sunt de ajuns 9 ore de dormit. M-am saturat de frig, de disconfortul produs de vremea asta atat de capricioasa.

Am reusit sa ma tund astazi. Dupa o baie am adormit cu telefonul deschis fara sa mai aud soneria. Nici macar nu m-am intors pe o parte, am dormit asa cum m-am asezat in pat. Stiu ca inca nu mi-am revenit. Dar nici vremea asta nu ajuta. Iar eu cred ca mi-am luat portia de gripa pentru o perioada de minimum 5 ani. Gata cu febra de peste 39, gata cu frisoanele, cu 7 randuri de haine schimbate pentru ca transpiram ca un porc.

Discutam zilele trecute cu cineva si ii spuneam ca nu inteleg de ce de cand a inceput noul an parca totul s-a schimbat. O fuga permanenta, stress continuu, injunghieri si vanzari ca Iuda, nimic stabil. Probabil toata lumea s-a saturat de iarna, de frig, de haine groase, de starea asta instabila a vremii. Probabil.

Posted for WordPress from my BlackBerry® wireless device

Inaintea ultimului examen

Dupa ce-am baut 2 cani de cafea doar ca sa nu imi mai cada ochii pe birou de somn, m-am apucat din nou de invatat. Cu spor, normal si sincer. Evident ca aceeasi stare de somnolenta era prezenta si adormeam pe unde apucam. La birou, in bucatarie – ideea era ca acolo unde ma lasa cineva, acolo adormeam. Dupa ce-am terminat materia, fericire mare pentru 2 ore de somn. Fireste ca m-am bagat urgent in pat sa ma odihnesc. Ce s-a intamplat? De aproape o ora si ceva nu pot sa adorm. Ma intorc de pe o parte pe cealalta. Senzatia aia cand esti praf de oboseala dar mai pulseaza adrenalina in tine, cand nu poti sa dormi, cand te-ai saturat de gustul de cafea, cand te doare capul de innebunesti.
Iar cum in zilele astea fara o noapte dormita este indicat sa te imbraci cat mai comod, eu ma duc frumos la cravata, camasa, sacou. Iar intr-o ora am sa ma duc sa-mi fac micul dejun. Macar sa mananc bine pentru ca azi va fi o zi lunga. Dupa examen ies cu niste colegi, apoi mama, iar pe seara am o aniversare a unei prietene foarte bune. Sper totusi sa ajung pe acasa pentru a-mi lua o camasa in carouri, blugi si o geaca. Dupa o zi de cravata, ghete care sa imi reaminteasca faptul ca n-am dormit (nu intrebati de legatura), mai pe scurt, de imbracat elegant, simt nevoia ca pe seara sa fiu casual. Macar atat pentru ca indiferent de ce va fi, seara se va incheia cu vodka, prieteni, muzica buna si totul de suflet si pentru suflet. Pentru ca m-am saturat de adrenalina, pentru ca m-am saturat de oboseala crunta, pentru ca m-am saturat sa ma agit si sa iau cate un croseu cand nici macar nu ma astept. Pentru ca vreau sa ma relaxez. Iar cel mai bine fac asta atunci cand Monica imi pune zeimpekiko si ma lasa sa dansez cum imi sade mie bine. Asa, ca grecii!

Nu va recomand sa nu dormiti in noaptea de dinaintea examenului decat daca ati mai facut asta in fiecare zi de dinaintea tuturor examenelor din toate sesiunile.

Posted for WordPress from my BlackBerry® wireless device