Copilaria. Incotro ?

Vin astăzi acasă de la spital de la bunicul meu, iar cînd să intru în scară, era aşezată pe trepte o fetiţă de vreo 4 ani, cu o faţă supărată. În acel moment mi-a venit parcă să o întreb de ce e supărată, dar nu am putut… Am urcat în continuare scările şi sper uşa mea, era fetiţa vecinilor mei, de aceeaşi vîrstă cu micuţa de pe scară. Mă studiază cu un zîmbet mare, apoi îmi zice „Bună ziua”. Eu îi răspund cu „Salut”. Iar apoi aleargă pe trepte lăudîndu-se că i-am răspuns.

Deşi locuiesc într-o zonă care se zice că este „populată” de oameni la a 3-a vîrstă, parcul este mereu plin ochi de cărucioare cu plozi, iar pe scara mea sunt destui tineri. La parter e un băiat de 15 ani, o fetiţă de aceeaşi vîrstă, unul de 19 ani. La 1 sunt numai eu. Cam 10 tinerei în scară. Dar mă uitam la cel de la parter de 15 ani, în ce anturaje umblă. E dezastruos. Are şi un tatuaj făcut. I-a murit tatăl acum un an iar mama lui face tot posibilul să îl întreţină. Numai prostii face.

Unde e copilăria ? Unde sunt momentele în care se rugau părinţii de noi să intrăm în casă că mîine aveam şcoală ? Unde sunt jocurile alea, gen telefonul fără fir, culorile, prinsa, ascunsa ?

Nu mai sunt… Generaţiile de după noi sunt într-o continuă alergare spre maturitate, spre a face ban cît mai repede, să facă tot felul de lucruri pe care noi am început să le facem la 17-18 ani. Încontro copilăria ?