Rămîn nopţi şi vise a zbura spre lună
şi speranţa că poate vreo mică zînă
va stăvili muntele de sentimente
care mă încearcă în momente
pe care le goleşte de sens şi cuvînt,
lăsîndu-mi mereu cîte un gînd
ce ucide totul şi nici drept n-am
să-i spun ce îmi doream.
Mă îndrept din nou cu dorinţa
să îi spun, dar e iar neputinţa
cea care mă striveşte şi mă macină
de stînci şi vîntul mă flutură
Fără de milă, fără să-i pese puţin
şi cuvinte mai multe spre mine vin.
Ce pot să îi spun cînd nu mă vede?
Cum să îi spun cînd nici nu mă crede?
Mă-ntreb de unde sens să existe
cînd numai dorul ştie să persiste,
să mă stingă, să simt
frunzele care mor şi mint
căci ştiu sigur că nu vei vedea
de fapt ce este în mine…
