Cred că cel puţin o dată în viaţă am avut cu toţii un prieten/prietenă care să fie capabil să te înţeleagă fără să vorbeşti şi tu la rândul tău să îl înţelegi dincolo de cuvinte. Şi pun pariu că au fost momente în care gandeaţi că totul e prea frumos ca să fie adevărat, momente în care vă doreaţi să nu cumva să se întâmple ceva şi să se strice castelul de nisip…. Şi cum este o vorbă celebră care spune că poţi fugi dar nu te poţi ascunde sau aceea care spune că de ce ţi-e frică nu scapi, se întâmplă inevitabilul şi cineva calcă strâmb.
De aici, ce a fost parcă e cuprins de o ceaţă groasă, densă şi nu mai rămâne decât partea negativă şi rămâne la aprecierea celui ce a avut de suferit dacă e capabil sau nu să treacă peste dezamăgire… Eu mi-am spus de nenumărate ori că nu sunt capabilă să fac uitate anumite aspecte însă, contrar aşteptărilor am ales prietenia în detrimentul mândriei.
Voi de câte ori aţi făcut asta şi… până unde merge iertarea ?
